În prag de Sărbătoare, pe 11 decembrie mai exact, am participat la conferința anuală a Asociației Justiție pentru minori, aflată la ce-a de-a treia ediție. Obiectivul conferinței este marcarea celui de-al treilea an de existență a asociației și pentru a aduce la cunoștința persoanelor interesate activitățile și proiectele desfășurate pe parcursul anului în interesul celor mai mici dintre noi, și anume copiii.
Am participat cu interes, curiozitate și emoție la acest eveniment căci, din punctul meu de vedere, înregistrăm o suferință cronică la acest capitol - manifestăm interes la nivel declarativ, teoretic și mai puțin spre deloc la nivel practic. Când vine vorba despre drepturile copilului, despre asigurarea protecției copilului, mă simt, nu de puține ori, neputincioasă și mă întristează până la revoltă inconștiența și chiar în unele cazuri lipsa de afect a tuturor actorilor implicați în demersurile care au ca obiectiv să vegheze la exercitarea interesului superior al copilului.
Și au vorbit specialiști, a fost un spațiu al dialogului prietenos și sincer în același timp-deși este dificil să se desfășoare așa un dialog când vorbim despre o temă atât de delicată. Am rămas cu mintea și cu inima conectată la intervenția unui specialist, cu experiență de magistrat de peste 20 de ani în materie penală și care a adus în discuție faptul că specialiștii pot re-traumatiza, victimiza minorul prin modul formalist în care aplică procedurile, fără a ține cont de respectarea cu adevărat a drepturilor copiilor, fie că sunt victime sau infractori.
Mă gândeam în sinea mea (și uneori cu voce tare, lucru care a stârnit zâmbetul doamnei reprezentant a instituției Avocatul Poporului de care mă despărțea un scaun și cu care în pauză am avut o discuție plină de sens) cum poate Dumnezeule ca acest om să vorbească atât de asumat! Aveam în fața mea un om care vorbea despre lipsa de profesionalism a specialiștilor din fiecare domeniu și nu despre SISTEMUL care ne dă peste cap feng-shu-iul. Că tuturor ne place să vorbim despre un sistem sabotor care nu vrea vezi Doamne să ne vadă fericiți și lipsiți de probleme.
Mai aproape nimeni nu vorbește cu subiect și predicat despre oamenii din sistem care ALEG să își facă meseria fără să le pese sau mai grav fără să gândească că lipsa profesionalismului lor creează victime ...victime nu ale sistemului ci ale lipsei lor de empatie, de afect, de conștiință. Să aud un magistrat că vorbește despre importanța cunoașterii trecutului unui copil indiferent că este victimă sau agresor a fost wow! Să am în fața mea un om care îmbrățișează perspectiva aceasta și recomandă și altor specialiști să o facă, în condițiile în care nu prea multă lume are timp de așa ceva ...sincer, mi-a ajuns la inimă. Cine să aibă timp să privească în profunzimea lucrurilor și ale faptelor pentru a înțelege și a vedea contextele în care acești copii au creat comportamente de apărare pe un fond nevindecat?
Am privit și ascultat un om care nu a citit nici o prezentare, care a susținut, cu emoția specialistului aplecat cu empatie asupra problemei, un discurs clar și mă repet asumat. Cine dă importanța cuvenită procesului de vindecare necesar și obligatoriu prin care trebuie să treacă un copil ca să devină un adult sănătos din punct de vedere psiho-emoțional și să nu ajungă la rândul său un agresor? Specialiștii nu prea au timp de așa ceva. Unii scriu cărți, foarte multe cărți și lucrurile se întâmplă acolo și doar acolo. Mi-au răsunat mult timp în minte vorbele doamnei magistrat : ,,Suntem cu toții inconștienți de ceea ce trăiesc acești copii din cauza lipsei de viziune și a nepregătirii conforme pe care noi ca specialiști o avem”. Și aș mai adăuga eu ...și responsabili; pentru că așa cum necunoașterea legii nu te absolvă de răspunderea ei, așa nici inconștiența ta nu trebuie să îți permită prea mult timp să dormi liniștit.....
Cât de benefic ar fi să lucrăm în echipe multidisciplinare, să acceptăm că fiecare dintre specialiști are valoarea lui profesională și experiența sa contribuie implicit la dezvoltarea tuturor celor care au de îndeplinit o menire și de făcut o treabă. Oare reușim, atunci când punem capul pe pernă să ne gândim la ziua care s-a încheiat și la cât de bine ne-am făcut noi temele? Sau mai bine zis, ne-am propus vreodată să ne gândim la asta? Cred că ar fi un bun exercițiu pentru fiecare de stimulare / activare și menținere trează a conștiinței. Crede-mă pe cuvânt că funcționează!
Dacă am da orgoliile la o parte și frica de a vorbi asumat despre ceea ce funcționează disfuncțional în pătrățica noastră, cred că am fi mai împliniți. Dacă am spune clar, cu voce tare: am greșit, cum pot să îndrept lucrurile?; am nevoie de ajutor să înțeleg mai bine situația; mă simt limitat, mai mult de atât nu pot face. Toate astea fac parte tot din asumare.
Da, să fii asumat nu este un lucru comod, pentru unii este o stare naturală, pentru alții este o stare la care au lucrat. Asumare presupune și acceptarea limitelor și nouă specialiștilor nu ne place asta. Specialiștii le știu pe toate și își ascund știința lor în spatele unor termeni rigizi și de neînțeles pentru cei cu care vin în contact.
Cred că organizarea acestui eveniment al Asociației Justiție pentru Minori este un cadou neprețuit pentru copilul român, a cărui beneficii se vor vedea din ce în ce mai bine în timp. Adunând oameni, pe lângă specialiști, care să ne ofere câte o frântură de realitate și să ne amintească că TOȚI și în mod deosebit SPECIALIȘTII, începând cu educatorul până la executorul judecătoresc care pune în executare o hotărâre judecătorească, au de vegheat asupra interesului superior al copilului. Hai că se poate, doamna magistrat ne-a arătat astăzi cum!
Și închei aceste rânduri, dragă cititorule, tot în prag de sărbătoare, cu un îndemn prietenesc de a face loc, a crea un spațiu, așa cum știu că am învățat împreună, în mintea și inima ta, întrebărilor pe care te-am invitat să ți le adresezi în rândurile de mai sus. Ce înseamnă asumarea pentru tine ? Cât de dificil este pentru tine să conștientizezi ce impact au acțiunile tale asupra celorlalți din jurul tău? Te-ai gândit vreodată la asta?
Si noi specialiștii să ne cerem iertare, că așa este creștinește în Ajun de Crăciun, acelor copii a căror glas nu l-am auzit și a căror durere nu am văzut-o, că nu am știut să fim atenți la nevoile lor, că le-am văzut ca niște alinturi și ca o formă de atenție ( și nici asta nu a fost suficient pentru noi), că așa se întâmplă uneori, prea multă carte și studiu să fie doar pentru a umple pereții de hârtii și mintea de amorțeala inconștienței.
Comments