Zgomotul care tine viata aproape

Ma uit la supraaglomerarea aceasta in care alegem sa traim Craciunul  si ma intreb: de ce anume ne tine ea, de fapt, la distanta?

Poate ca tine la distanta de noi linistea. Iar linistea, pentru multi dintre noi, nu e un spatiu sigur.

In liniste apar emotii neinchise, doruri vechi, goluri pe care le-am invatat sa le umplem cu activitate, cu ritualuri, cu „a face”. In multe familii, linistea nu a fost niciodata neutra. A fost locul tensiunii, al conflictului, al absentei sau al fricii.

Pentru mine, linistea a insemnat mult timp lipsa vietii. Imi amintesc o intrebare care mi-a fost adresata intr-un proces terapeutic: „Si cum se simte pentru tine, Ana, linistea ?”

Si ceva foarte vechi s-a miscat in mine. Un raspuns care nu venea din adultul care eram atunci, ci dintr-o parte mult mai timpurie. Dintr-un copil foarte mic, pentru care linistea nu a fost odihna, ci absenta. Nu spatiu sigur, ci gol. Dintr-un bebelus care, la cateva luni de viata, isi pierduse mama.

Corpul meu a reactionat imediat. O neliniste intensa, o tensiune aproape insuportabila, un gand care a aparut clar, dintr-un loc foarte adanc: oh, nu… de ce sa fie liniste,  linistea inseamna moarte.

Atunci am inteles ceva esential despre mine. De ce am avut mereu nevoie sa fiu implicata, activa, prinsa in proiecte. De ce abia incheiam ceva si simteam nevoia sa ma angajez in altceva. Ca si cum linistea ar fi amenintat cu disparitia.

Nu era despre ambitie sau lipsa de organizare. Era despre o strategie de supravietuire. Zgomotul, miscarea, plinul tineau viata aproape.

De cele mai multe ori, supraaglomerarea de Craciun nu incepe cu noi. Ea poarta urmele altor generatii care nu si-au permis pauza, care nu au avut siguranta de a sta, care au trait lipsa, razboiul, frica sau rusinea. Pentru ele, linistea nu insemna odihna, ci pericol. Asa ca sistemul familial  a invatat sa se regleze prin zgomot, prin mult, prin plin.

Daca ne-am opri putin, ce ar veni spre noi?

Daca tu, draga cititorule, te-ai opri acum, ce emotie ar veni spre tine? Ce parte din istoria ta asteapta de fapt, sa fie simtita?

Poate ca nu e nevoie sa raspunzi in minte. Mintea stie deja ce „ar trebui”. Daca vrei, ia o foaie de hartie si lasa raspunsurile sa se aseze in scris, fara ordine, fara logica, fara sa fie frumos.

Scrie ce apare: un cuvant, o senzatie, o amintire, o imagine. Nu incerca sa intelegi. Doar lasa sa fie pus pe hartie.

De multe ori, ceea ce apare nu este doar al nostru. Poarta urme din istorii mai vechi, din emotii care au avut loc in alte generatii.

A le scrie nu inseamna a le rezolva, ci a le recunoaste. 

Dupa ce ai scris, opreste-te. Respira. Priveste foaia ca pe o marturie, nu ca pe o problema de rezolvat. Nu trebuie sa faci nimic cu ea acum.

Linistea sarbatorilor este atat de greu de tolerat pentru unii dintre noi.

Atunci facem ceea ce stim sa facem mai bine: umplem, programam, organizam,facem zgomot. Serbari peste serbari, activitati peste activitati, cadouri peste cadouri. Nu pentru ca ne dorim prea mult, ci pentru ca nu putem sta cu prea putin. Nu pentru ca suntem superficiali, ci pentru ca ne doare.

Ca adulti, noi suntem cei care mentinem sistemul familial.Iar atunci cand nu ne permitem sa simtim ce se misca in noi, sistemul gaseste alte cai de manifestare.

Copiii simt imediat asta. Ei nu traiesc Craciunul prin agenda, ci prin starea noastra. Iar cand linistea ne este greu de tolerat, ei o vor simti ca pe o tensiune difuza, greu de numit.

Ceea ce adultul nu poate contine, copilul ajunge sa exprime. Prin agitatie, prin oboseala, prin iritabilitate sau, uneori, prin simptome.

Poate sa  fie acesta un alt fel de Craciun: unul in care nu mai tinem emotiile la distanta prin aglomeratie, ci le facem, pentru cateva clipe, loc?

Copiii nu sunt cei care cer supraaglomerarea. Ei cer contact. Dar cand contactul real devine prea intens pentru noi, il inlocuim cu activitate,cu serbari, cu cadouri, cu „sa fie frumos”.

Copilul simte cand adultul nu poate sta cu sine. Si, fara sa vrea, preia starea. Se agita. Se supraexcita. Sau, dimpotriva, se retrage.

De aceea, exercitiul de a scrie nu este pentru copii, este pentru noi, “oamenii mari”.Pentru ca atunci cand adultul poate sta cu ce apare in el, copilul nu mai trebuie sa duca. Pentru adultii crecuti in lipsuri sau instabilitate,  mesele pline, cadourile scumpe, evenimentele multe si  bine organizate devin  limbajul prin care sistemul spune: „suntem bine acum, suntem in siguranta.”

Poate că adevărata întrebare nu este cum facem un Crăciun mai liniștit, ci dacă ne putem permite să fim liniștiți.

Supraaglomerarea nu este un defect de organizare. Este un limbaj. Un limbaj al sistemelor care au învățat că liniștea doare, că pauza înseamnă pericol, că golul trebuie umplut repede.

Când începem să putem sta, fie și pentru câteva clipe, cu ceea ce se mișcă în noi, nu mai este nevoie să ținem emoțiile la distanță prin zgomot.

Poate acesta sa fie  pentru tine, draga cititorule un alt fel de Crăciun? Nu unul perfect, ci unul suficient de sigur încât să facă loc? Loc pentru emoții, pentru tăcere, pentru contact real?